RSS Feed

Rezistență pe un cap de pod

0

aprilie 24, 2015 by Iulian Gramațki

În fața proceșiunii mergeau trei tineri frumoși, îmbrăcați în haine naționale. Pe părțile laterale, la intervale mai puțin regulate, pășea câte un bărbat legat cu un prosop alb, ornamentat cu roșu pe la margini. Deasupra mulțimii, direct în mijloc, se înălța o cruce din lemn în stil bizantin; puțin mai în față, o icoană cu Iisus Hristos în chip de prunc; iar mai în spate, un portret al regelui, nu cu mult mai mare de ani. Toate acestea păreau să dea procesiunii un aer de solemnitate.

Însă acea procesiune era departe de a fi un marș solemn. Nu puteai vedea nici urmă de pas cadențat; de fapt, mulți își târau picioarele, de parcă acestea ar fi de plumb și i-ar costa un mare efort să le ridice în aer. Oamenii din procesiune erau foarte diferiți de felul său: bătrâni cu fețele brăzdate, bărbați cu palmele învârtoșate de muncile câmpului, femei cu copii mici, unii dintre ei legați la mână cu o panglică din trei culori. Spre deosebire de cei trei tineri frumoși din față, mulți dintre ei arătau chinuiți, loviți crunt de încercările sorții.

Mulți erau țărani simpli, care lucrau la pământ, dar se găseau printre ei și oameni odinioară bogați: moșieri, boieri și altă fostă nobilime. Erau printre ei și oameni cărturari – învățători, felceri, agronomi, bibliotecari… era în mulțime și un preot. De obicei, nu prea aveai ocazia să-i vezi pe toți strânși grămadă. Dar iată că acum, mergeau toți împreună. Mergeau împreună fiindcă erau mânați de același scop: voiau să fie acasă.

Iar casa lor le-a fost furată. Nu literalmente, căci locuințele și curțile lor stăteau în același loc în care stătuseră întotdeauna. Însă acum un an s-a întâmplat ceva, și aerul devenea din ce în ce mai străin. Au venit niște oameni în uniforme militare, marcate cu stele roșii pe epoleți, care se răsteau la ei într-o limbă pe care ei n-o înțelegeau. Intrau nepoftiți pe la casele oamenilor, se așezau la masă, se ospătau, luau ce doreau, iar apoi alungau gazda de acasă; de cele mai multe ori, aceasta dispărea și ceilalți nu le mai dădeau de urmă. Curând s-au dumerit oamenii locului: „Au venit să fie aici stăpâni. Iar casele noastre au devenit casele lor…”

Procesiunea ajunse în fața unui pod. Podul trecea peste un râu lat, cu apă limpede ca cristalul, în care se reflecta malul celălalt. Era o acalmie totală; oamenii din mulțime își puteau auzi propria suflare, căci mergeau în deplină tăcere. Copacii desfrunziți din jur, pământul pustiu și cerul cenușiu creau o atmosferă de-a dreptul dezolantă. Pe malul celălalt era o pajiște, iar nu departe începea o pădure deasă, cu copaci pe care apăreau primii muguri. Era acasă! Cu siguranță, acolo, în această primăvară, viața reîncepea la fel ca înainte.

La capătul apropiat al podului era amplasată transversal o barieră din lemn, vopsită în roșu și alb, care cu siguranță nu era din lumea lor obișnuită. Îndată ce s-au apropiat de ea, le ieși în întâmpinare o santinelă. Soldatul strigă:

− Stoi! Kuda?

Tânărul din avangarda ce purta haine naționale se apropie de el.

− Mergem acasă! îi zise.

Santinela nu rosti niciun cuvânt, dar își desfăcu larg mâinile și privi amenințător la mulțime. Cei din mulțime priveau, unii − cu nădejde spre malul celălalt, alții – spre gardian cu frică. O parte dintre ei priveau în pământ, șoptind ceva și dând repede din buze. Aerul dimprejur scăpăra, pregătindu-se ca de o descărcare de fulger. Deodată, o voce sfioasă repetă:

− Vrem să fim acasă!

După ea urmă alta, apoi încă una. Curând, repetau cu toții într-un glas:

− Vrem-să-fim-a-ca-să! Vrem-să-fim-a-ca-să!

Santinela începu să strige nervos și să fluture energic din mână, arătând în direcția din care ei au venit. Tânărul nu înțelegea cuvintele pe care gardianul le rostea cu furie, dar nici nu se uita la el. Privirea sa era îndreptată spre un arbore de pe celălalt mal, pe care străluceau mugurii mărunți și sclipitori de pe crengi. Iar unul dintre ei se desfăcuse într-o primă frunzuliță.

Deodată, tovarășul din stânga lui porni înainte. Făcu mai întâi un pas timid, apoi unul mai ferm, iar apoi câțiva oameni din spatele lui făcură și ei un pas, și apoi altul… Concentrată încă asupra pădurii de pe malul celălalt, vederea periferică a tânărului observă că avangarda din stânga trecu de gardian. În scurt timp o făcu și cea din dreapta. Simțindu-se împins din spate, tânărul făcu și el un pas înainte, dar se ciocni de brațele larg deschise ale gardianului, fața căruia era acum cuprinsă de groază. Însă presiunea din spate era prea mare și santinela căzu, înșirându-se pe pod, tot așa, cu brațele deschise. Într-o clipită, peste acele brațe începură să calce o mulțime de picioare: unele − în opinci, altele − în cizme, altele – desculțe… iar un bocanc cu talpa grea ateriză peste fața cea copleșită de groază și îi imortaliză expresia pe veci.

Tânărul mergea înainte, animat nu atât de voința proprie, cât de elanul mulțimii și de atracția magnetică a malului celălalt, de recăpătarea propriei case, pe care acesta o întruchipa. Observă deodată cum o pereche de mâini au atins la un capăt bariera vopsită în culori infernale, iar apoi altă mână o atinse la capătul celălalt. Nu trecu mult și bârna din lemn fu smulsă din rădăcini și aruncată cu avânt în râu. Zborul ei fu acompaniat de strigăte de bucurie ale mulțimii. Acum de casă nu-i despărțea decât un cap de pod! Oamenii pășeau ferm înainte, cu mâinile ridicate în sus și cu zâmbete largi pe fețe.

Când ajunse aproape de căpatul celălalt al podului, tânărul simți cum ceva i se înfige în burtă și căzu. Din mulțime se auziră mai multe strigăte. Unii oameni se opriră, alții dădură înapoi; cei din față continuau să meargă, șovăind, înainte. Se auzi apoi o altă bubuitură, apoi încă una, apoi o rafală întreagă de mitralieră, și tânărul, de la nivelul pământului, vedea cum oamenii din mulțime, unul după altul, cad și i se alătură: învățători, felceri, agronomi, bibliotecari, țărani simpli, muncitori ai câmpului – bărbați, femei, bătrâni cu fața brăzdată, copii fără griji, cu panglici din trei culori legate de mână… în fața gloanțelor cădeau toți delaolaltă. Iată se așternu jos o sutană de preot, iar peste ea căzu și crucea, căreia un glonte anterior îi smulse unul din cele patru colțuri. Un alt glonte nimeri în portretul regelui drept între ochi, iar un al treilea penetră nimbul Mântuitorului. Pretutindeni se auzeau strigăte, bocete, gemete de durere, tropotul panicat al celor care încercau să fugă și pleoscăitul jalnic al apei de fiecare dacă când cineva cădea în râu.

Rafala încetă. În tot acest timp, tânărul își ținuse privirea ațintintă spre malul celălalt, spre crengile înmugurite. De după deal se ridica încet o șuviță de fum. Era acasă, și era atât de aproape! Tânărul se sculă și continuă să meargă pe pod, târându-și picioarele și pășind cu greu peste trupurile ce întâlnea în cale. Se ținea de burtă, iar printre degete îi curgeau șiroaie de sânge. Puțin, încă puțin! Iată că și soarele se ivește de după nori!

În acel moment, bubui un tunet, iar un glonte singuratic îi nimeri tânărului în umăr. Căzu a doua oară, de astă dată – pe spate, și pierdu din vedere pădurea de pe celălalt mal. Făcu un efort și se întoarse din nou pe burtă. I se păru că zărește iarăși copacul cu prima frunză desfăcută, însă totul în jur se încețoșă. Soarele scăpă printre nori o rază înspre el, iar aceasta se făcea tot mai mare și mai luminoasă, până deveni un tunel de lumină. Orbit, tânărul coborî privirea în jos și văzu capătul podului: ajunse la locul unde podul se termină și se unește cu pământul. Făcu o ultimă sforțare, întinse mâna și o înfipse pe cât de adânc putu în țărâna de pe malul celălalt.

Nimeni nu știe numele tânărului, și nici al tuturor celorlalți care au fost răpuși în acea zi de soarta nemiloasă; nimeni nu le-a dat onoruri, nimeni nu i-a petrecut pe ultimul drum. Doar corbii se ospătau din cadavrele lor și le ciuguleau ochii. Tot ce știm noi este că, în acea seară, râul a devenit vișiniu de sânge, iar cerurile au plâns îndelung și cu amar de durerea celor care au fost uciși doar pentru faptul că au vrut să fie acasă.

(Aceasta este o operă de ficțiune dedicată victimelor masacrului de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941).


0 comments »

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

ChatVorbește instant cu noi !+