Dacul | Iulian Gramațki Dacul | Blog din rețeaua Romanism.ro
RSS Feed

Dacul

0

mai 1, 2015 by Iulian Gramațki

(legendă istorică de Silvia Ursache)

Sclavul fugar se opri să-şi mai tragă răsuflarea. Picioarele îi erau de plumb, iar fruntea i-o brăzdau pârâiaşe sărate, care se prelingeau în ochi şi în gură, făcându-l să simtă şi mai chinuitor arsura setei. „Apă, o picătură de apă!” – acest gând obsedant îi sfredelea chinuitor creierul. Tânărul dac scutură nervos din cap, vrând să scape de obsesia malefică. Pletele-i blonde, ce se făcuseră ţurţuri de sudoare amestecată cu praf şi spini, îi biciuiră nemilos faţa. Aceasta îl readuse la realitate. Trase atent cu urechea, dar nu auzi nimic suspect; doar ţârâitul monoton al greierilor străpungea ritmic văzduhul. Nu se mai auzea nici lătratul câinilor, nici urletele soldaţilor romani, ce-l urmăriseră ca un coşmar până nu demult. Cum de a reuşit oare să scape? Nu putea nicidecum înţelege.

Reuşi cu greu să se strecoare printre niște bolovani enormi, care străjuiau trecerea spre un tărâm muntos. De fapt, se afla la poalele unor munţi, înălţimea lor fiind nu prea mare, dar panta o lua îndrăzneţ în sus, îmbiindu-l să meargă înainte. Ar fi mers el, nici vorbă, însă nu mai avea puteri. Trupul secătuit refuza să i se mai supună. „Aş da zece ani de viaţă pentru o picătură de apă!” Acest gând îi chinuia mintea înfierbântată de trăirile tumultuoase din ultimele ore. Privind în jur, sclavul fugar zări pe pantă, printre bolovani şi arbuşti ghimpoşi, gura unei peşteri. „În unele grote apa din inima munţilor îşi face drum spre lumina zilei, prelingându-se pe pereţi”, îşi aminti el cuvintele bunicului, care, luându-l la vânătoare pe când era copil, îl iniţia în multe taine ale naturii. Adunându-şi ultimii stropi de voinţă, tânărul dac îşi reluă urcuşul. Pe brânci ajunse în sfârşit la gura peşterii râvnite. Făcu câţiva paşi în întunericul din interior şi se opri. Ascultă cu luare-aminte. Undeva, în adânc, se auzea un clinchet vesel, parcă de zurgălăi. Aceste sunete, atât de dragi urechii unui om istovit şi însetat, nu le-ar fi confundat cu nimic în lume. Era zgomotul picăturilor de apă, care în căderea lor, lovindu-se de o lespede, cântau melodios: pic-pic-pic!

Fără a mai ezita, tânărul, pe care îl chema Androd, se repezi în adâncul peşterii. Din câteva sărituri ajunse la peretele de vizavi, de care se propti cu palmele, fruntea înfierbântată şi genunchii zdreliţi. Era rece şi umed. Prinse să lingă febril vlaga sărăcăcioasă de pe perete. Avea iz de mucegai şi de mosc. După ce-şi potoli cât de cât arsura gurii, îşi dădu seama că, de fapt, doar îşi amăgise setea cu nişte stropi de rouă, în timp ce murmurul ademenitor răsuna chiar alături.

Se ridică în picioare şi continuă să bâjbâie peretele. În scurt timp, degetele mâinii dădură de o şuviţă rece, ce îi gâdila mângâietor buricele arzânde. Cu buzele crăpate prinse a sorbi lacom din vlaga dătătoare de viaţă. Îşi potoli setea și se târî până în colţul opus al peşterii, care era mai uscat, puse capul pe o piatră și adormi buştean.

Somnul la început îi era zbuciumat, plin de vedenii înfiorătoare. Iată-l pe grecul orb Zaheu, care-i povesteşte cum stăpânul lor, crudul proconsul roman Marcus Flavius, drept pedeapsă pentru privirea nerespectuoasă pe care i-o aruncase întâmplător bătrânul serv, a poruncit să i se scoată ochii. Ca dovadă că a suportat această neomenească pedeapsă, Zaheu îşi dezleagă punga de la brâu şi răstoarnă în palma-i cu cicatrice două globuri oculare însângerate. „Uite, uite ce am păţit! Aşa vei păţi şi tu, dacă îţi vei sfida stăpânul!” Clocotind de mânie, Zaheu îi bagă în faţă căuşul palmei cu cei doi ochi însângeraţi. Tânărul dac îl îmbrânceşte pe grec, dar mâinile lui moi, ca de ceară, trec prin trupul bătrânului.

Peste un timp această scenă dezgustătoare dispare, şi tânărul se vede într-o sală spaţioasă cu podele şi coloane de marmură. În mijlocul sălii se află un bazin enorm, de jur-împrejur împodobit cu ghirlande de flori. Aerul este parfumat şi proaspăt. La o masă cu băuturi scumpe şi fructe exotice stă proconsulul Marcus Flavius aproape gol şi bea vin dintr-o cupă de aur. Doisprezece muzicanţi cu alăute îi mângâie auzul cu melodii alese. Două tinere sclave, mai mult dezgolite decât îmbrăcate, ţinându-l de mâini pe Androd, îl conduc graţios la proconsulul beat. Marcus Flavius ridică ochii săi bulbucaţi şi îi aruncă tânărului dac o privire lascivă.

– Vino mai aproape, frumosule! Aşază-te aici, pe genunchii mei, să-ţi simt dulceaţa trupului! îi ordonă grăsanul, rânjind cu voluptate.

Tânărul dac, neînţelegând ce înseamnă toate acestea, stă ca încremenit şi îl priveşte mirat pe proconsul cu ochii săi albaştri şi mari.

– Mă înţelegi ce-ţi vorbesc, scumpete? îl întreabă Marcus Flavius iritat.

Desigur, Androd îl înţelegea destul de bine, căci limba lui natală semăna cu cea a romanilor. Nu bariera lingvistică era cauza stuporii sale, ci dezgustul ce i-l provoca grăsanul beat.

Văzând că frumosul sclav cu plete blonde, ochi albaştri şi corpul lui Apolo continuă să stea încremenit, proconsulul se ridică de pe scaun şi se apropie de el. Îl apucă de mână, îl cuprinde și încearcă să-l sărute pe buze. Dar protestul tânărului răbufneşte cu atâta putere, încât el îşi pierde controlul. Izbeşte în piept namila grasă și o răstoarnă în bazin.

Marcus Flavius își scoate capul la suprafaţă, scuipă apa ce i-a nimerit în gură şi urlă înfuriat:

– Cum îndrăznești, lepădătură, să ridici mâna asupra unui nobil roman? Luaţi-l şi daţi-i șaizeci de bice! Să ştie cum e să se împotrivească stăpânului!

Apoi, Androd se vede în grădina imensă a proconsulului Marcus Flavius. Abia se încheiase un ospăţ de pomină, şi stăpânul îşi petrecea oaspeţii, iar tânărul sclav strângea resturile de mâncare de pe masă. Ce fructe delicioase, ce bucăţi mari şi rumene de carne au rămas nemâncate! Dar n-avea voie să ia nimic de pe masa stăpânului. Resturile de carne trebuia să le dea câinilor de rasă, iar fructele mustoase – orătăniilor din volieră. Ce nedreptate! Toate aceste jivine răsfăţate se îndoapă cu bunătăţi, în timp ce bieţii sclavi suferă de foame. Pesmeţii şi apa pe care le primea Androd de două ori pe zi nu puteau ţine saţ unui tânăr în floarea vârstei. Astfel fusese el pedepsit pentru jignirea adusă proconsulului.

Când se părea că nu-i nimeni în preajmă, tânărul dac ia un piersic mustos şi-l mănâncă dintr-o răsuflare, crezând că nimeni nu-l vede. Dar se înşela amarnic! Printre ramurile de liliac îl priveau ochii vicleni ai piticului Amam, care pe loc îl pârî proconsulului. Pentru aceasta, crudul Marcus Flavius îl pedepsi cu patruzeci de lovituri de bici, ba mai porunci să-i fie tăiate și două degete de la mâna stângă.

Androd se vede cu spatele sfâşiat de șfichiul biciului cu capăt de plumb şi cu mâna stângă pe trunchi. Uite şi toporul călăului e ridicat deasupra capului. El în clipa următoare va cădea peste sărmana lui mână. Dar în momentul în care tăişul toporului se apropie de degete, această scenă de groază dispare ca prin farmec, fiind înlocuită de o altă vedenie.

Acum tânărul are doar cincisprezece ani şi este acasă, la stâna bunicului. Se zbenguie pe o pajişte de munte cu dulăul său, Hardubal. Uite-l că fuge iute şi sprinţar ca un cerb de munte, iar câinele cu un vesel lătrat încearcă să-l ajungă. Zbenguindu-se aşa pe pajiştea înmiresmată, băiatul se împiedică de o piatră şi cade, rămânând să stea lungit în iarbă. Câinele îl ajunge, se repede la el şi-i linge faţa. Ce frumos e acest vis! Tânărul dac simte chiar şi textura limbii lui Hardubal. E zgrunţuroasă şi fierbinte. Apoi, pentru o clipă, în fața ochilor îi apare și chipul mamei, care cu un zâmbet duios privește zbenguiala feciorului. Dar deodată, fața mamei începe să se destrame, câinele se mărește văzând cu ochii, iar în jurul capului îi apare o coamă deasă şi lungă, ca de leu.

Ce să fie oare? De ce Hardubal s-a prefăcut într-un leu înfricoşător, care rage supărat, vârându-i sub nas laba-i vânjoasă şi însângerată? Aici visul i se sfârșește şi Androd deschide ochii. În faţa lui stă o namilă de leu, întinzându-i o labă rănită. Tânărul dac, crezând că, poate, continuă să viseze, închide iarăşi ochii. În acest moment vedenia conteneşte. Înţelegând că nu-i un vis, Androd rămâne câteva clipe cu ochii închişi. Apoi îi deschide din nou. Aceeaşi scenă: leul îi întinde laba rănită, numai că mârâitul lui supărat trece treptat într-un geamăt jalnic.

Tânărul îşi luă inima în dinţi, se ridică şi privi leul drept în ochi. Acesta nu arăta niciun semn de agresivitate, iar privirea lui era atât de blândă şi imploratoare, încât flăcăul prinse curaj. Se puse în pirostrii, luă laba leului în mâini şi prinse a o cerceta. Văzu o rană adâncă, în care era înfiptă o aşchie.

– Sărmanul de tine! Rabdă un pic, că ţi-o scot imediat!

Leul, înţelegând parcă ce i se vorbeşte, mătăhăia din cap. Androd, ţinând cu o mână laba bolnavă, apucă cu cealaltă aşchia şi o smulse din rană. Animalul suporta durerea cu multă răbdare. Apoi Androd aduse în căuşul palmelor apă de la şuvița de pe peretele stâncii şi îi spălă cu grijă rana. Rupse fără a ezita o fâşie din poalele cămăşii şi-i pansă laba cum ştia el mai bine.

– Uite-aşa! Acum trebuie să dormi. Hai, culcă-te aici, lângă mine, ne vom încălzi la noapte unul de la celălalt.

Continuând să-l privească cu multă recunoştinţă, leul începu să-i lingă mâinile. Apoi se întinse lângă piatra pe care dormise adineauri tânărul dac. Tânărul, fără a mai sta pe gânduri, se culcă lângă leu, îi luă laba bolnavă în mâini şi în scurt timp adormi, afundându-şi faţa în coama animalului.

Dimineaţa, Androd fu trezit de trilurile păsărilor, care trebăluiau harnic în apropierea peşterii. Leul ședea lungit nu departe de el. Părea nemişcat. „Oare nu cumva o fi pierit?” îl fulgeră un gând alarmant. Se repezi la animal şi-l pipăi. Era fierbinte, deci era viu, dar ardea ca para focului. Şi respiraţia îi era grea şi sacadată. „Are febră! Oare ce să-i fac să nu piară?” se gândea cu disperare tânărul. Şi îi veni o idee salvatoare: scoase cămaşa, o înmuie în apă şi o aşternu pe corpul leului bolnav. Îi aplică comprese până la amiază, când animalul începu să respire mai uşor.

Dar spre seară, febra încleştă cu noi puteri trupul sleit al fiarei. Știind că noaptea starea celor suferinzi de obicei se înrăutăţeşte, tânărul dac ieşi din peşteră şi porni în căutarea unor buruieni de leac. „Oare pe aceste meleaguri cresc ierburi pe care eu le cunosc?” se întreba îngrijorat Androd.

Soarele asfinţea. Tupilându-se printre tufarii sărăcăcioşi de munte, sclavul fugar rătăcea în căutarea remediilor salvatoare. În scurt timp culese frunze de pătlagină, ce trage puroiul şi tămăduieşte rănile, şi un pumn de zmeură sălbatică, care scade fierbinţeala. Dând de o pajişte cu fragi, se înfruptă lacom din ei, căci abia atunci îşi dădu seama cât e de flămând. Mai bine de două zile nu luase nici nafură în gură.

Revenind în peşteră, luă frunzele de pătlagină, le puse pe o lespede şi le fărâmiţă, prefăcându-le în chiseliţă, pe care o întinse pe o frunză mare de brusture. Desfăcu bandajul de pe laba rănită a leului şi îi aplică alifia tămăduitoare, bandajându-i-o apoi la loc. Alese câteva pomușoare de zmeură, le azvârli în gură, mestecându-le atent și străduindu-se să nu înghită nicio picătură. Apoi deschise gura leului şi îi scuipă pe limbă amestecul din zmeură şi salivă. Animalul înghiţi instinctiv.

– Eşti bravo! îl lăudă tânărul dac. Te lupţi pentru viaţă cu aceeaşi râvnă precum a luptat şi gloriosul nostru rege, Decebal, pentru ţara şi neamul său. Cred că acest nume ţi s-ar potrivi de minune. Ce zici, îţi place?

În noaptea următoare, Androd nu închise un ochi, încercând să-şi smulgă prietenul din braţele morţii. Nu vroia nicidecum să-l cedeze sinistrului Hades, împăratul tărâmului de dincolo. Era ca o răzvrătire a propriei firi împotriva sorţii vitrege, care prin cruda-i ironie îl făcuse sclav al răutăciosului proconsul roman. „O, Zamolxis, salvează-l de la moarte pe prietenul meu!” se ruga cu lacrimi în ochi tânărul. „Dacă nu ţi-a fost milă de mine, fie-ţi milă de el!”

Spre dimineaţă, veghind la căpătâiul animalului bolnav şi luptându-se cu Morfeu cel viclean, care-i dădea nemilos târcoale, se trezi obsedat de un singur gând: „Dacă scapă cu viaţă leul, voi scăpa neapărat şi eu cu viaţă şi voi reuşi să ajung la baştina mea! De azi înainte ne unește soarta! Iar Domnul Dumnezeu nu ne va lăsa să pierim!” Aşa îşi zicea bietul sclav fugar în gândul său, şi sufletul i se umplea de speranţă, iar inima îi tresărea în aşteptarea viitorului.

Au mai trecut trei zile. A patra zi dimineaţa, Androd se trezi pentru că cineva îl bătea peste umăr. Deschise buimăcit ochii şi văzu că leul stătea deasupra lui şi îl ghiontea cu laba.

– Noroc, Decebal! Bună dimineaţa! Văd că eşti sănătos! se bucură tânărul.

Drept răspuns, leul mârâi uşor.

– Ei bine, dar ce vom servi la micul dejun? Cred că ai flămânzit, sărmanul de tine! Şi nici eu nu m-aş da în lături de la ceva mai săţios. M-am săturat să tot rumeg fructele câmpului.

Leul mârâi înţelegător şi porni să dea rotocoale prin peşteră. Apoi se apropie de Androd, îl ghionti de câteva ori cu capul în piept şi se îndreptă spre ieşire. Tânărul dac îl petrecu cu privirea, neştiind ce să creadă. „Unde oare se duce? Poate îşi caută de viaţa lui de fiară şi nu se ştie dacă se va mai întoarce?” se gândi el. Dar îndată scutură din cap, alungând îndoielile. „Vom trăi şi vom vedea”, îşi zise tânărul, văzându-şi de ale sale.

Se spălă, îşi puse sandalele şi încercă să-şi amăgească foamea cu grămăjoara de fragi şi mure  ce îi mai rămăsese. Movilița se topi destul de repede, dar avea senzația că nu mâncase nimic. Măruntaiele îi chiorăiau a foame şi a tristeţe, iar capul i se învârtea uşor. Se aşeză pe bolovanul care-i servise drept pernă în ultimele câteva nopţi şi, proptindu-şi capul în mâini, încerca să-şi vină în fire.

„Ce bine ar fi să mănânc ceva mai săţios”, îşi zise tânărul. „Până acasă e o cale atât de lungă şi trebuie să mă întremez. Ce pot face? În afară de acest cuţit de bucătărie nu mai am altceva la îndemână. Dar şi aceasta-i mai mult decât nimic…” îşi aminti dacul şi scoase din teaca de la brâu cuţitul pe care i-l dăduse Penelope, o grecoaică creştină care îl ajutase să fugă din robie.

Androd se ridică hotărât, luă de jos bandajul leului, desfăcu grijuliu pânza şi începu s-o taie în fâşii înguste, pe care le legă apoi cu multă dibăcie una de alta. „O să fac din această funie câteva laţuri pentru păsări şi poate până deseară mi-a cădea ceva.” El, cel care-şi petrecuse întreaga sa viaţă în sânul naturii, meşteri cu uşurinţă laţurile şi potrivi în ele nada: o libelulă, un fluturaş, o gâză. Apoi le puse în jurul peşterii. Se piti şi el să pândească după un bolovan, în nişte tufari de măcieş.

Timpul trecea anevoios. Foamea devenea din ce în ce mai chinuitoare. Dar în preajma laţurilor nu se întâmpla nimic. Toate vietăţile de pe această pajişte de munte parcă îşi băteau joc de chinuitoarea lui foame. Păsări cu pene multicolore ţopăiau obraznic prin iarbă, ba certându-se între ele, ba încercând să vâneze insecte din zbor. Abia pe la chindii, un piuit jalnic îl trezi din starea de somnolenţă. Alergă iute la locul cu pricina şi văzu că în unul din laţuri se zbătea o păsărică, ceva mai mare decât o vrăbiuţă. Avea pene viu colorate şi piuia asurzitor.

O scoase grăbit din laţ, strângând-o lacom în pumn. Îi simţea bătăile inimii și i se făcu milă de ea. „Uite aşa îmi zvâcnea şi mie inima când m-am trezit după acea bătălie de pomină, legat fedeleş în tabăra romanilor. Cât de mult îmi doream libertatea! Dar nimănui nu i-a păsat de mine. Nici de ceilalţi prizonieri. Şi ne-au vândut în robie.”

Ridică pumnul cu păsărica captivă şi încercă s-o privească mai îndeaproape. Ochii ei erau speriaţi  şi imploratori. „Orice vietate cât de mică luptă pentru viaţa sa. Şi eu lupt pentru a mea. Sunt lihnit de foame. Pot să-i sucesc gâtul şi să-i beau sângele, care-mi va da puţină putere. Ea va muri ca eu să trăiesc. Unii mor pentru ca alţii să trăiască, hrănindu-se cu trupul şi sângele lor. E o crudă lege a vieţii.”

Parcă simţind ce-o aşteaptă, pasărea captivă prinse a se zbate și mai puternic în pumnul lui Androd. Dar el, în loc să-i sucească gâtul, desfăcu încet pumnul. Doar o clipă ezită mica făptură, apoi zvâcni ca o săgeată din palma-i transpirată, luându-şi iute zborul. Tânărul dac intră agale în peşteră și se apropie de şuviţa de apă cristalină. Bău mult şi lacom. Credea că îşi va amăgi foamea. Dar ea nu se dădea nicidecum amăgită. Se aşeză apoi pe bolovanul ce-i servea drept pernă, rezemându-se cu spatele de perete. Gura peşterii se întuneca văzând cu ochii. Cădea amurgul, iar odată cu el se întrona şi liniştea, căci toate vietăţile se pregăteau de somn.

Deodată văzduhul fu spintecat de un răget scurt. Tânărul dac îşi ciuli urechile şi încremeni în aşteptare. „Oare ce-o mai fi fiind şi asta? Poate vreo fiară nocturnă a ieșit la vânătoare? Dacă-i aşa, atunci mă va simţi după miros şi-mi va veni pe ospeţe…” În vâltoarea evenimentelor din ultimele zile n-a izbutit să caute vreo lespede cu care să închidă gura peșterii. Dar acum e prea târziu. Cel mai potrivit e să stea nemişcat şi să aştepte.

Clipele se scurgeau chinuitor de încet. Androd stătea cu ochii pe intrarea în peşteră şi aştepta. Deodată, o mătăhală miţoasă se profilă în lumina lunii, strecurându-se silenţios înăuntru. Robul fugar sări în picioare şi scoase cuţitul din teacă. Nu se va lăsa sfâşiat atât de uşor, se va apăra cu bărbăţie! Nervii întinşi precum coardele unei alăute îi sugerau că fiara misterioasă e undeva pe aproape şi se furişează spre el, gată să sară în orice moment şi să-şi înfigă colţii în beregata lui.

Mâna dreaptă, tremurând de încordare, strângea febril mânerul cuţitului. Ochii ageri cercetau întunericul dens şi negru din preajmă. Deodată, din acest întuneric diabolic, chiar în dreptul genunchilor lui, apăru ca prin minune capul miţos al leului. Ţinea în gură un şold, pe care îl puse la picioarele lui Androd. Fiara mârâi satisfăcută. Tânărul dac sări de pe bolovan şi se repezi s-o cuprindă.

– Ce bine e că te-ai întors, frăţioare! Şi eu credeam că m-ai părăsit pentru totdeauna! Iartă-mă, te rog!

Leul, mârâind împăciuitor, se apropie de Androd şi-i linse mâna. Apoi îl apucă cu dinţii de poala cămăşii şi prinse a-l trage spre halca de carne de pe bolovan.

– Mulţumesc, băiete, eşti atât de grijuliu! exclamă tânărul cu lacrimi în ochi şi luă cu ambele mâini carnea.

Era un şold de căprioară, care mirosea încă a sânge proaspăt. Sclavul fugar tăie îndemânatic pulpa în fâşii subţiri, pe care le bătu bine cu o piatră şi apoi prinse a le îmbuca lacom. De mult nu mâncase ceva atât de gustos! Într-un sfârşit, săturându-se, îl cuprinse încă o dată pe leu de gât, mulţumindu-i din toată inima. Apoi se lungi iarăşi sub peretele peşterii, sprijinindu-şi capul de piatra ce-i servea de căpătâi. Leul se tolăni şi el alături. „Ce bine e să ai un prieten puternic şi recunoscător! Cu el mă simt în siguranţă şi pot dormi liniştit”, îşi zise mulţumit Androd, îmbrăţişând cu drag gâtul animalului. Închise ochii cu gând să adoarmă.

Dar somnul nu venea. Gândurile îl purtau spre meleagurile natale, spre logodnica sa, Vestra. Oare îl mai aşteaptă? Cât era în sclavie, nu-şi permitea să se gândească la ea, căci putea să n-o mai vadă niciodată. Şi deci ce rost ar mai fi avut aceste amintiri dureroase ce-i răvăşeau sufletul? Nimeni nu scăpa viu din mâinile romanilor. Chiar dacă fugeau, sclavii erau prinşi peste un timp, fiind iarăşi aduşi stăpânului, care, de obicei, îi supunea unor torturi groaznice, iar apoi îi omora cu bestialitate. Aşa că trăia cu ziua de azi şi nu îndrăznea să se gândească la viitor. Din momentul când căzu prizonier, nu mai avea viitor, ci doar prezent. Nu mai avea nici nume, ci doar o poreclă – „dacul”.

„Oare cât o fi trecut de când n-am mai văzut-o?” încerca să ordoneze măsura timpului tânărul rob. Bătălia cea mare de pe malul Istrului a avut loc toamna. Tot toamna târziu, după săptămâni chinuitoare de drum, cu lanțuri la mâini şi la picioare, în haine zdrenţuite, în coloana de sclavi trecu Alpii şi ajunse pe malul râului Pad, unde, la începutul iernii, fu vândut proconsulului Marcus Flavius. Nobilul roman era atât de crunt cu robii săi, încât rar cine supravieţuia mai mult de doi-trei ani. Zilnic sclavi erau bătuți, schilodiți sau chiar omorâți.

Atât ororile vieţii de sclav, cât şi dorul de casă, dar mai ales de logodnica sa, Vestra, îi trezeau o dorinţă nebună de libertate, care căpătase amploare, punând stăpânire pe întreaga-i fiinţă, mai ales după ce tânărul dac era supus unei serii lungi de bătăi şi torturi. Nu ieșea dintr-o năpastă şi venea alta pe capul lui. Cruzimea şi desfrânarea stăpânului său, Marcus Flavius, nu avea margini. După întâmplările din ultimele câteva luni, Androd se alese cu spinarea plină de cicatrice şi cu două degete de la mâna stângă lipsă. Bine că erau cele mai neînsemnate – mezinul şi inelarul. Noroc şi de călău, căruia i se făcu milă de tinereţea lui şi i le reteză anume pe acele două, căci proconsulul înfuriat nu precizase care anume să-i fie tăiate.

După acest ultim calvar, fusese aruncat într-un ungher din grajdul de vite, unde, însângerat şi istovit, fu lăsat să moară (ori să-şi revină, în dependenţă de forţa vitală a organismului său). Şi iarăşi Domnul Dumnezeu a avut grijă de el şi nu l-a lăsat să se piardă. Grecoaica Penelope, soţia grăjdarului, din milă creştinească, venea în fiecare dimineaţă la el şi îi ungea rana cu o alifie tămăduitoare, apoi îl hrănea dintr-o lingură de lemn cu fărâmături de pâine și lapte de capră. Când îi punea pe fruntea arzândă o cârpă umedă, tânărului i se părea că îl îngrijeşte logodnica sa, Vestra, cu ochi albaştri, mari ca două stele, cu plete mătăsoase şi blonde, ce se unduiau graţios pe umerii ei albi. Iar zâmbetul, zâmbetul ei dulce îi alina toate durerile, atât cele sufleteşti, cât şi cele trupeşti!

Aveau câte 18 ani când îşi juraseră dragoste şi fidelitate. Însă mai era mult până la nunta lor, căci majoritatea fetelor şi flăcăilor daci se căsătoreau la vârsta de 24 ani. Innal, sacerdotul suprem al Sciţiei Minor, îi învăţa pe supuşii săi să nu se însoare prea devreme, deoarece căsătoriile timpurii sleiesc repede omul şi el plodeşte urmaşi cu suflete mici şi laşe. Pe când dacă tinerii reuşesc să se maturizeze deplin, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, ei păşesc în viaţă puternici şi sănătoşi, născând şi copii pe măsură. Iar Dacia avea nevoie de soldaţi puternici, neînfricaţi, precum şi de mândre fecioare.

Plimbându-se adeseori pe malurile bătrânului Istru, se ţineau doar de mână. Altceva nu li se permitea tinerilor până la căsătorie. Nici măcar sărutul. Fecioria şi puritatea erau foarte importante în viaţa seminţiei Lupului Alb. Aşa crescuseră zeci şi sute de generaţii, respectând cu stricteţe datinile şi tradiţiile strămoşeşti. Aşa erau şi ei, cei doi îndrăgostiţi – Androd şi Vestra.

Dar iată, chipul Vestrei se pierde în ceaţă şi în locul lui apare faţa virilă, brăzdată de riduri, a bunicului Heliod, care-i porunceşte:

– La culcare, nepoate, mâine pleci la oaste!

„Ce bine-i că sunt deja bun pentru oaste! Voi putea participa la marea bătălie împotriva romanilor în rândurile armatei conduse de mândrul şi neînfricatul Decebal!” Cu acest gând dulce Androd adormi.

Mai bine de un an se scurse din ziua când tânărul dac începu să vieţuiască cu prietenul său, leul Decebal, în acea peşteră de la poalele Alpilor. Leul se ducea în fiecare zi la vânătoare. Androd, dacă era vara sau toamna, culegea pomuşoare, sau încerca să găsească ouă de pasăre în tufişurile din împrejurimi. Mai greu era iarna, când nu putea să iasă din peşteră din cauza vântului tăios şi rece. Noroc de pielea jupuită de pe leşul unui cerb, pe care leul îl vânase chiar în preajma peşterii. Ea îl încălzea şi-l apăra de vânt.

Venise primăvara. Soarele mângâia cu blândele-i raze atât pietrele de la gura peşterii, cât şi toate vietăţile de pe panta montană, de la mic şi până la mare. „E timpul s-o iau din loc acum, când toată vara-i înainte. Numai aşa voi reuşi să ajung, cu ajutorul lui Dumnezeu, acasă. Dacă zăbovesc prea mult, mă prinde iarna pe drumuri.”

În câteva săptămâni reuşi să-şi usuce la soare o bucată carne tăiată în fâşii, pe care o puse apoi într-o pungă din piele de mistreţ, cusută cu o liană subţire. Şi într-o zi, când leul se afla la vânătoare, porni la drum. N-a vrut să-şi ia rămas bun de la el. Nici seara, nici dimineaţa, să nu priceapă cumva şi să se ia din urma lui. Inima i se frângea de durere, căci animalul îi devenise ca un frate. Dar altă ieşire nu avea. Drumul de sclav fugar în compania unui leu gigant era prea periculos şi pentru el, şi pentru animal. Puteau fi prinşi în orice clipă. Însă pornind la drum de unul singur mai avea şanse să ajungă acasă. Foarte mici, în realitate, dar dorul de casă de obicei te orbeşte şi-ţi inspiră speranţe.

 

Trecură aproape două săptămâni de când sclavul fugar pornise la drum. Cu mâinile şi picioarele zdrelite, furişându-se pe cărări tăinuite, hrănindu-se din merindele din punga de pe umăr şi bând din apa râuleţelor de munte, reuşi să treacă dincolo de creasta Alpilor, trezindu-se la poalele munților din partea opusă. De vreo trei zile nu pusese nici rouă în gură, căci punga cu carne i-o furase, într-o noapte, o vulpe flămândă, în timp ce el dormea dus sub un brad. Jos se zăreau şiraguri de căsuţe multicolore. Era un orăşel.

„Trebuie să-mi încerc norocul, poate găsesc ceva de-ale gurii,” îşi zise tânărul dac şi porni să coboare spre şes.

Orăşelul îl întâmpină cu o forfotă  veselă. Era zi de iarmaroc, care se desfăşura chiar la marginea oraşului. Ţărani cu coşuri de fructe şi legume, haine pestriţe, strigăte răguşite – totul amestecat într-o mulţime haotică şi gălăgioasă. Mergând cu paşi nesiguri printre rândurile de târgoveţi, Androd se gândea cu înfrigurare ce să facă: să şterpelească ceva de la vreo precupeaţă mai buimacă sau să ceară de mâncare. Nu prea credea în mărinimia romanilor. Avusese posibilitatea să se convingă de lipsa ei în nefericita perioadă a captivităţii sale. Stând aşa la cumpănă, deodată simţi pe umăr o mână grea. Se întoarse brusc în călcâie şi văzu în faţa sa doi soldaţi romani.

– E un sclav fugar, pun pariu! zise cel mai în vârstă. Ce ţi-am spus? se bucură el, dezgolindu-i tânărului dac umărul. Iată şi dangaua!

În zadar Androd se smuci şi vru s-o ia la sănătoasa! Mâinile soldatului celui tânăr, care se dovedi a fi destul de voinic, îl trântiră imediat la pământ, legându-l fedeleş, căci sărmanul sclav era slăbit de foame şi oboseală.

– Cine ţi-i stăpânul, canalie? răcni soldatul cel bătrân, aplicându-i câteva lovituri dureroase cu piciorul între coaste.

Androd ştia că e inutil să se împotrivească, dacă nu dorea să se aleagă cu câteva coaste rupte sau cu alte schingiuiri şi mai grave.

– Sunt al patricianului Marcus Flavius! răspunse el cu lacrimi în glas.

Numele proconsulului din partea cealaltă a Alpilor era bine cunoscut în întregul Imperiu Roman.

– Ia uite, a reuşit să treacă munţii, stârpitura de dac! Hai să-l ducem la pretură şi să-l dăm pe mâinile pretorului! Ne vor prinde bine cei o sută de sesterţi pentru capturarea acestui fugar!

Câteva ore mai târziu, sclavul fu alăturat coloanei de prizonieri ce se îndrepta din partea de nord a imperiului înspre Roma, unde în scurt timp trebuia să înceapă luptele de gladiatori în cinstea glorioaselor victorii ale strălucitului împărat Traian, victorii obţinute în ultimul război daco-roman. Dar sărmanul Androd nu ştia ce-l aşteaptă. Cu capul în piept şi inima frântă de durere, porni să frământe praful fierbinte de pe drumurile marelui imperiu, care toate duceau la Roma.

 

 

Glasul strident şi piţigăiat al goarnelor anunţa  începutul unui mare spectacol. Mulţimea încerca să-şi ocupe locuri cât mai bune, ghiontindu-se şi certându-se gălăgios. Senatorii, patricienii şi pretorii se aşezau într-o lojă aparte, situată în primele rânduri ale grandiosului amfiteatru. Încetul cu încetul, în Colosseum se instaură liniştea. Toţi încremeniră, de la primele rânduri, ocupate de senatori şi patricieni în togi albe ca neaua, cu paspoaluri brodate, până la rândurile de sus, ocupate de plebei. De jur-împrejur atârnau ghirlande din flori, liane şi viţă-de-vie.

Iată-l şi pe ilustrisimul împărat Traian, care se întoarse recent la Roma după o absenţă îndelungată. Cetatea de scaun se pregătise cu mult fast pentru a-şi întâlni suveranul. Slava incursiunilor sale în Dacia creştea ca un talaz uriaş pe timp de furtună. Din gură în gură se transmiteau amănunte despre regele dacilor, Decebal, care în acest război îşi pierduse tronul şi viaţa, dar nu-şi pierduse curajul şi demnitatea. Romanii se minunau de vitejia dacilor.

Pe lângă sclipitorul triumf, însoţit de urale şi flori, Roma mai pregătea şi spectacole pe măsură. Mii şi mii de fiare erau transportate spre capitala imperiului din toridele ţinuturi ale Asiei şi ale Africii. Cete numeroase de gladiatori şi robi fugari erau adunate din diverse localităţi ale vastului imperiu. Se părea că slăvita capitală se avânta cu mult entuziasm să serbeze noile cuceriri şi nu sesiza că această ceremonie putea fi, în acelaşi timp, începutul unei căderi adânci.

Împăratul Traian, îmbrăcat în togă albastră brodată cu fir auriu şi mantie purpurie, prinsă la piept cu un safir uriaş, purta pe cap o cunună de aur, iar la gât – un colier din diamante. Alături de el stătea frumoasa împărăteasă Pompeia Plotina. Cuplul împărătesc era înconjurat de vestale şi înalţi demnitari romani, căpeteniile vechilor seminţii nobile, consuli, tribuni şi sacerdoţi. Printre aceştia erau amestecaţi împărăţi, regi şi şahi orientali, purtând fesuri şi turbane înalte cu pene de păun şi veşminte pestriţe, presărate cu nestemate, giganţi cneji germani, trimişi şi soli ai multor neamuri şi popoare.

Zecile de mii de spectatori simpli șed pe laviţele de marmură, înălțându-se în cercuri imense deasupra lojelor aristocraţiei. Zgomotul aceste mulţimi necuprinse, agitate de aşteptare, aminteşte zumzetul înfundat al unui stup gigant. Din când în când răsună ovații de laudă la adresa împăratului. Havuzurile de pe arenă aruncă până la înălţimi uluitoare jeturi de apă înmiresmată, răcorind văzduhul fierbinte şi umplându-l de arome îmbătătoare. Mii de lăutari, veniţi din cele patru părţi ale lumii, revarsă o muzică asurzitoare peste această mulţime pestriţă.

Spectacolul începe cu marşul gladiatorilor. Ei scandează într-un glas salutul adresat împăratului lumii: „Ave Caesar Imperator! Morituri te salutant!”1 Sunetul gongului vesteşte începutul luptei. Sclipesc săbiile şi halebardele, iar sângele gâlgâie râuri sub glasul de tunet al trâmbiţelor şi al trompetelor şi sub şuieratul strident al cavalurilor şi al flautelor. Zecile de mii de spectatori urmăresc cu sufletul la gură mersul luptei, mişcaţi de aceeaşi patimă nebună, bătând din palme, râzând şi urlând cât îi ţin bojocii:

– Mac-te! Mac-te!2

– Dă-i cu ghioaga, cu ghioaga, despică-i scăfârlia!

– Sân-ge! Sân-ge!

– Animalelor! De ce zdohniţi atât de greu?

Spectatorii nobili priveau luptele cu indiferenţă, în timp ce prostimea se distra din plin. Cei căzuţi ridicau braţele, implorând să fie cruţaţi, dar, la începutul jocurilor, gloata era setoasă de sânge şi nu era predispusă să-i cruţe pe cei învinşi. Mulţimea scanda într-un glas, arătând cu degetul mare al mâinii drepte în jos:

– Să fie uciși! Să fie uciși!

Peste câtva timp nu mai rămase nimeni în arenă. Ultima pereche de gladiatori căzu la pământ, înfigându-şi simultan săbiile unul în celălalt. Aceştia fuseseră andabaţii, care se luptau orbeşte, căci capetele le erau acoperite de un coif cu vizieră surdă, fără tăietură pentru ochi.

Androd urmărea tot ce se întâmpla în arenă dintr-o cuşcă enormă cu gratii de fier, în care fusese închis cu mai mulţi robi fugari, prinşi şi aduşi la Roma din diferite colţuri ale imperiului. Spre deosebire de gladiatori, ei erau aproape goi, aveau doar câte un coif din lemn împodobit, în bătaie de joc, cu pene de cioară, şi câte o sabie de lemn în mână. Oare ce soartă le-a fost pregătită în acest grandios spectacol al cruzimii şi nebuniei omeneşti? „O, Zamolxis, Doamne, ajută-mă să-mi primesc cu demnitate moartea!” se ruga stând în genunchi tânărul dac.

Văzduhul fu spintecat de strigătul prelatului, „Preractum est!”3 Slujitorii scoteau cadavrele gladiatorilor căzuţi, iar sclavii presărau cu nisip sângele de pe arenă. În scurt timp răsună glasul strident al goarnelor. Porţile se deschiseră cu un scârţâit strident şi în arenă apărură patru gladiatori: un gal înarmat cu o suliţă uriaşă, purtând armură sclipitoare şi un coif cu zăbrele, un retiar aproape gol, fără coif chiar, având doar un brâu roşu ce-i acoperea coapsele, înarmat cu o plasă şi un trident, fiind urmaţi de un scissor şi un secutor. Scissorul era înarmat cu un gladius, iar în loc de scut, avea în mâna stângă un fel de foarfece gigant, alcătuit din două spade scurte cu un mâner comun. Aceasta era o armă de temut, deoarece la cea mai mică atingere tăia arterele adversarului şi sângele ţâşnea din trupul lui ca dintr-un havuz. Secutorul purta un coif sferic şi absolut neted, ca plasa retiarilor să nu aibă de ce se agăţa. Acest coif îi acoperea întreaga faţă, pentru ca tridentul ascuţit să n-o rănească, și avea doar două găuri pentru ochi.

Gladiatorii făcură un cerc pe arenă, apoi se opriră în faţa lojei împăratului şi, ridicând în sus braţul drept, strigară obişnuita formulă de salut a gladiatorilor: „Ave Caesar! Morituri te salutant!” După aceasta, s-au împărţit în perechi: secutorul se postă în faţa retiarului, iar galul – vizavi de scissor.

Acum trebuia să înceapă o luptă mult mai serioasă, căci aceştia erau luptători bine antrenaţi, favoriţii publicului. Astfel de lupte trezeau nu doar curiozitatea prostimii, ci şi a nobililor, uneori chiar şi a împăratului. La bătaie se puneau mize colosale, tinerii patricieni pierdeau deseori averi întregi. Iar cetăţenii simpli, dacă nu aveau bani, îşi vindeau uneori propria libertate.

Răsună iarăşi goarna şi lupta începu. Însă în acel moment câţiva slujitori au adus un podium enorm drept în faţa cuştii lui Androd, acoperindu-i priveliştea. Din arenă se auzea doar zăngănitul armelor, însoţit de răcnetele mulţimii exaltate. Peste un timp oarecare, întregul amfiteatru se cutremura de urlete şi aplauze. Lupta se sfârşise. Pentru acei care au mizat pe biruitori, ei erau în acea clipă mai adoraţi decât împăratul. Învingătorii, dăruiţi cu ramuri de măslin şi cununi de flori, însoţiţi de ovaţii şi strigăte de laudă, părăseau arena.

Veni un moment de pauză. În căţui fură aprinse mirodenii şi miresme parfumate, iar în aer se simțea miros de şofran şi iasomie. În timp ce sute de sclave înzorzonate împărţeau băuturi răcoritoare, gustări şi fructe, slujitorii curăţau arena, apoi traseră postamentul de lângă cuşca lui Androd în mijlocul ei, pregătind-o pentru noi distracţii.

Goarnele anunţară sfârşitul pauzei. De data aceasta le veni rândul robilor fugari. Dispoziţia mulţimii era ostilă faţă de aceşti „neoameni”, care îndrăzniseră să-şi abandoneze stăpânii. Aceşti „răufăcători” trezeau o ură profundă în rândurile prostimii, ce nu putea fi potolită nici cu cele mai crunte pedepse şi chinuri. Mulţimea cerea ca torturile suportate de aceşti trădători să fie o răsplată pe măsură pentru „crima” săvârşită de ei.

Iarăşi scârţâiră porţile ruginite şi în arenă fu mânată o gloată de oameni îmbrăcaţi în piei de animale. Oprindu-se în mijlocul arenei, mulţimea căzu în genunchi. Spectatorii crezură că aceşti nenorociţi cer îndurare şi fiind revoltaţi de comportamentul ruşinos, prinseră a tropăi, a fluiera şi a arunca în ei cu tot ce le cădea sub mână.

Evenimentele se desfăşurau cu o viteză uluitoare. Câţiva magistraţi se apropiară de cuşca în care era ţinut tânărul dac cu alţi sclavi deghizaţi în haine de gladiatori şi, deschizând poarta, cu lovituri de bici îi scoaseră în arenă, îndreptându-i spre gloata de fugari îngenuncheaţi.

– Voi sunteţi paza lor! Trebuie să-i apăraţi de fiarele care vor tăbărî să-i sfâşie! îşi băteau joc magistraţii romani, explodând în hohote de rând cu prostimea din tribune.

– Le-ii! Le-ii! scanda mulţimea însetată de sânge. Împăratul Traian făcu semn cu mâna şi gloata pe loc se linişti. Se auzi iarăşi un scârţâit metalic şi porţile se deschiseră. În arenă, unul după altul, porni să  iasă o turmă de lei roşcaţi și miţoşi. Prostimea prinse să-i numere şi să parieze care dintre ei va sfâşia mai mulţi oameni. Chiar şi împăratul îşi întoarse spre arenă faţa-i plictisită, încercând să aleagă un favorit printre regii fiarelor. Lui Traian îi plăcu îndeosebi un leu cu o coamă roşcată ca para focului, ce-i înfrumuseţa capul mândru, așezat pe un corp zvelt şi mlădios. Fiara era înzestrată cu labe puternice şi colţi înfiorători. Era cel mai mare şi cel mai frumos leu.

– Pun la bătaie zece mii de aurei şi acest safir minunat că leul meu va face cele mai multe jertfe! exclamă împăratul. E atât de puternic! Seamănă cu împăratul dacilor, Decebal! Aşa-i, scumpo, că i se potriveşte acest nume? zise aplecându-se cu un zâmbet ironic spre urechea frumoasei Plotina gloriosul împărat roman.

– Da, dragul meu! zâmbi dulce împărăteasa. Moartea acestui crunt barbar Decebal nu face decât să scoată în evidenţă ingeniozitatea şi fantastica vitejie a scumpului meu soţ! Ave Traian!

Simţind sub pieile de animale miros de oameni, leii, deşi erau flămânzi, nu se grăbeau să-i atace. Unele dintre fiare se întindeau leneş, şerpuindu-şi cu multă graţie corpurile de feline. Altele căscau, arătându-şi colţii înfiorători. Leul cel gigant, care fusese botezat de către împăratul roman cu numele de Decebal, dădu târcoale mulţimii de robi îngenuncheaţi, „păziţi” de sclavii deghizaţi în rudiari, înarmați cu săbii de lemn, care tremurau de groaza ferocelor fiare. Se opri la câţiva paşi de Androd şi prinse a adulmeca aerul. Tânărul rob, impresionat peste măsură de scenele sângeroase la care fusese adineauri martori, stătea încremenit. Cele ce se petreceau le percepea ca prin vis. „O, Zamolxis, ia-mă la tine! Ia-mă la tine! Pune capăt acestei umilinţe!” repeta el cu ochii închişi şi buzele tremurânde.

Mulţimea începu să se revolte. Colosseumul vuia în mii de voci. Atât de la răcnetele prostimii, cât şi de la mirosul de sânge, care persista încă în arenă, leii deveneau tot mai nervoşi. Una din fiare, scoţând un răget scurt, tăbărî asupra unuia dintre sclavi. Cât ai clipi din ochi, robul fu doborât la pământ, şi colţii leului se înfipseră în gâtlejul jertfei. Mirosul de sânge proaspăt le trezi din amorţire şi pe celelalte fiare, care tăbărâră şi ele asupra sărmanelor victime. Câţiva copii prinseră a plânge, iar femeile ţipară de groază. Însă ţipetele lor erau înăbuşite de tropăitul şi aplauzele mulţimii de spectatori, care scandau:

– Sân-ge! Sân-ge!

Trezit parcă dintr-un somn letargic, Androd deschise ochii. Îi surprinse privirea un tablou infernal: mâini, picioare, capete dispăreau în gurile fiarelor flămânde. Se auzeau trosnete de oase fărâmate, răcnete, gemete, urlete. Două fiare, una – cu un copil în gură, iar cealaltă – cu o femeie, din câteva sărituri gigantice ajunseră pe podiumul din mijlocul arenei. Nemaiputând suporta oroarea, tânărul dac, în aşteptarea morţii, închise iarăşi ochii. Nervii lui tensionaţi la maximum vibrau în așteptarea durerii. Deodată, nişte labe grele şi puternice îl loviră în piept, însă Androd își putu menţine echilibrul şi rămase în picioare. Dar în locul unor colţi ascuţiţi, care, după aşteptările lui, ar fi trebuit să i se înfigă în beregată, simţi căldura unei limbi atât de cunoscute! Această limbă fierbinte şi zgrunţuroasă prinse a-i linge faţa. Dacul deschise ochii şi văzu drept în faţa sa botul leului Decebal, scumpul său prieten, de care se despărţise de mai bine de o lună.

Împăratul, între timp, scoase un smarald cât un ou de găină şi, ducându-l graţios la ochi, încerca să privească mai îndeaproape ce se petrecea în arenă. Căutându-l în vâltoarea învălmăşelii pe favoritul său, leul Decebal, ce-i văzură ochii? Printre măruntaiele, mâinile, picioarele şi capetele însângerate, mai într-o parte, gigantul roşcat stătea ridicat pe labele dinapoi, în timp ce pe cele dinainte le pusese pe umerii unui tânăr înalt şi blond, căruia îi lingea cu multă dragoste faţa. Tânărul rob îmbrăţişa cu ambele mâini gâtul temutei fiare şi îi flocăia coama ca unui căţel cuminte. „Ce înseamnă oare toate acestea?” se întreba, intrigat, împăratul.

În scurt timp nu mai rămăsese în viață nimeni dintre cei sortiţi pieirii, în afară de tânărul blond, care continua să stea îmbrăţişat cu gigantul animal fioros în mijlocul arenei. Mulţimea urla, exprimându-şi încântarea.

– Ai pierdut pariul, maiestate! ciripi vesel frumoasa Plotina, leul tău n-a sfâşiat pe nimeni, pe când al meu a reuşit să omoare un bărbat şi două femei!

Traian se uită chiorâş la împărăteasă şi nu-i răspunse nimic.

– Legate Petroniu! se adresă el şefului gărzii imperiale, află imediat ce se întâmplă şi cine-i sclavul care se cuprinde cu această groaznică fiară?

Legatul Petroniu coborî cu paşi grăbiţi în arenă. Toţi leii erau sătui; unii umblau plictisiți pe nisip, alţii, lungiți pe jos, mârâiau satisfăcuţi, iar pe câţiva îi apucase somnul. Comandantul roman se opri lângă perechea ciudată.

– Împăratul vrea să afle cum ai reuşit să scapi de moarte şi ce-i cu minunea asta, se adresă el tânărului. Cum de această groaznică fiară nu te-a sfâşiat?

Petroniu încercă să mai facă un pas spre dac, dar leul scoase un răget scurt şi ameninţător. Legatul se opri precaut în loc, sfredelindu-l pe Androd cu privirea.

– Ai surzit? se răsti romanul. Te-am întrebat ce înseamnă toate acestea! Vorbește!

Abia acum înţelese tânărul dac ce vrea de la el romanul. Adunându-şi cu un efort voinţa, îi povesti pe scurt cele întâmplate. Petroniu îl asculta cu ochi miraţi, de parcă nu-i venea să creadă ceea ce a auzit. Apoi se răsuci în călcâie şi se îndreptă spre loja împăratului.

Traian se plimba cu paşi scurţi şi apăsaţi dintr-un capăt al lojei în celălalt, în aşteptarea veştilor de la legat. Petroniu se aplecă la urechea împăratului şi îi relată uimitoarea poveste a dacului. Traian ridică mirat o sprânceană, apoi ordonă:

– Urcă-te pe tribună şi povesteşte mulţimii ce i s-a întâmplat acestui dac norocos.

De la tribună în scurt timp răsună vocea tunătoare a legatului Petroniu:

– Onorabili romani! Marele Împărat Traian mi-a ordonat să vă aduc la cunoştinţă o neobişnuită istorie a unui rob norocos, singurul care a rămas viu şi nevătămat, şi pe care îl vedeţi în arenă, îmbrăţişându-se cu această cumplită fiară…

Mulţimea ascultă cu sufletul la gură cele povestite de legat. Impresionați de istoria neobișnuită, unii începură să scandeze, tropăind din picioare:

– Viaţă şi libertate! Viaţă şi libertate!

În timp ce alţii le ţineau isonul, strigând:

– An-drod! Da-cul! An-drod! Da-cul!

Împăratul Traian, care, ca şi toţi împăraţii romani, avea slăbiciune pentru ovaţiile mulţimii, se ridică în picioare şi, însoţit de un pâlc de centurioni în armuri strălucitoare, în frunte cu lictorul Virgiliu, coborî în arenă. Între timp, sutele de slujitori şi sclavi reuşiseră să mâne leii sătui după poartă şi, cu ajutorul măturilor, al greblelor şi al coşurilor, să adune jalnicele resturi umane, apoi să presoare arena cu nisip şi s-o împodobească cu flori. Temutul împărat Traian se apropie atent de Androd, în timp ce zeci de legionari ţineau de-a gata arcurile şi suliţele sale, îndreptate spre leul Decebal, care stătea tolănit, fără să-i pese de ceva, la picioarele dacului. La prima mişcare, trupul fiarei ar fi fost străpuns de sute de săgeţi şi suliţe ascuţite. Vrând să-şi arate curajul în faţa mulţimii, împăratul roman se opri doar la câţiva paşi de tânărul sclav şi îi aruncă pe gât o cunună de flori. Leul stătea încremenit cu botul pe labe şi se făcea că nu-l observă pe împărat.

– Auzi ce strigă ei? întrebă Traian, supărat oarecum de indiferenţa fiarei. Mulţimea îţi dăruieşte viaţa şi libertatea, căci istoria ta, dacule, i-a cucerit pe toţi. Iar eu îţi mai dăruiesc şi acest leu. De azi înainte va fi al tău şi te va urma pretutindeni. Lictor Virgiliu! Haine şi bani tânărului dac! Şi un edict de eliberare cu sigiliu împărătesc. Eşti liber. Poţi pleca!

Peste puţin timp, în culisele amfiteatrului, fostul sclav primi tot ce poruncise generosul împărat roman, în afară de punga cu cei zece mii de sesterţi, pe care şi-o însuşi cu neruşinare lictorul Virgiliu. Androd încercă să protesteze, dar lacomul centurion, punând mâna pe mânerul sabiei, se răsti:

– Vrei să trăieşti? Atunci ia-ţi chiar acum tălpăşiţa şi dispari din ochii mei! Dacă încerci să te plângi, te găsesc oriunde! Cetăţenii Romei ştiu că lictorului Virgiliu nu-i place gluma, ai înţeles?

 

 

Luna se ridica maiestuos spre mijlocul cerului, luminând cu razele-i zgârcite şi reci portul şi marea ce se contopea cu cerul într-un nor de ceaţă argintie. Stelele, ce semănau cu  milioane de ochi sclipitori, priveau sfios din înălţimi. Aerul cald şi aromat se topea în liniştea ce trona în împrejurimi. Doar un vântuleţ proaspăt adia dinspre mare, producând un freamăt uşor, aproape înăbuşit, în frunzele copacilor. Androd, împreună cu leul, se plimba pe mal, savurând această linişte senină, acest cer veşnic cu frumuseţea lui splendidă şi îndepărtată, această mare imensă ce dispărea în depărtarea înceţoşată. Atmosfera de vis îl duse cu gândul, fără să-şi dea seama, de la frământările din ultimele zile la anii ce-au trecut.

Trei ani de-a rândul prin cartierele Romei şi prin provinciile din împrejurimi putea fi văzut fostul sclav Androd cu leul său, Decebal, pe care-l purta de lesă din urma sa, ca pe un căţel. Umblau din han în han, demonstrând nişte scamatorii uluitoare. Dar cea mai impresionantă era scena în care tânărul dac îşi băga capul în gura leului şi stătea aşa destul timp pentru ca spectatorilor celor mai slabi de fire să le fugă inima în călcâi. Romanii erau, de obicei, generoşi şi îi aruncau în căciulă bani, dulciuri şi fructe. Ba chiar şi leul Decebal le permitea să-i pună pe gât cununi de laur sau flori. Tânărul dac îşi adunase deja cei trei mii de sesterţi, suma necesară pentru a-şi plăti călătoria pe o corabie ce se îndrepta în zilele următoare spre ţărmurile Dalmaţiei. Iar de acolo până în Dacia nu era chiar atât de departe…

 

 

1 „Slavă ţie, împărate! Cei sortiţi morţii te salută!” (lat.)

2 „Să fie ucis!” (lat.) – formulă folosită în timpul luptelor de gladiatori, prin care se cerea uciderea celui învins.

3 „S-a terminat!” (lat.)


0 comments »

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

ChatVorbește instant cu noi !+