O altfel de generație, un altfel de unionism | Iulian Gramațki O altfel de generație, un altfel de unionism | Blog din rețeaua Romanism.ro
RSS Feed

O altfel de generație, un altfel de unionism

1

iulie 9, 2014 by Iulian Gramațki

Navigând zilele astea prin spațiul media din mult iubita noastră R.M., am dat peste următorul fragment, într-un articol semnat de Dumitru Spătaru: „Pe lîngă platforma „Acţiunea 2012”, apărută anterior şi care a reuşit să organizeze cîteva acţiuni de impact, care s-au deosebit radical de ceea ce făcuseră pînă atunci unioniştii în Moldova, mai nou a apărut Mişcarea civică „Tinerii Moldovei”, care promovează o abordare absolut nouă a ideii de unire. Aceşti tineri promovează destul de energic mesajul unionist prin metode noi pentru exponenţii acestui curent politic: sporturi publicitare care scot în evidenţă avantajele unirii Republicii Moldova cu România, caravane care cuprind sute de localităţi ale ţării, donaţii de carte românească, promovarea filmului românesc etc.”

Mi-a părut un gând interesant și, de aceea, am încercat să dezvolt ideea. Multe dintre persoanele mai în vârstă, când aud „unionism”, vizualizează imediat evenimentele tumultuoase din 1989-92 – Marea Adunare Națională, Constituirea și manifestările Frontului Popular, Războiul de pe Nistru… Probabil, eșecul celui din urmă a fost cauza unei dezamăgiri temporare în ideea unionistă; Mesajul a fost manipulat cu iscusință de către formatorii de opinie pro-ruși (încerc să folosesc un termen mai neutru decât „propagandiști”), care au indus subtil ideea precum că unioniștii, prin revendicările sale, ar fi provocat tensiuni interetnice și ar fi declanșat războiului de pe Nistru.

Garda veche a unioniștilor (veche în raport cu prezentul) – generația făuritoare a independenței Republicii Moldova – a fost, într-un fel, o generație de partizani. Ei erau apărătorii unei națiuni forțate să reziste în condiții ostile, în condiții al căror scop final era anihilarea acelei națiuni, mai întâi prin tăierea legăturilor cu țara de origine – România, iar apoi dizolvarea ei treptată în imensul „melting pot” sovietic. Chiar așa, pe umerii lor a căzut asigurarea dăinuirii culturii și a identității naționale – în măsura în care le permitea mecanismul autoritar și represiv al ideologiei sovietice. Deci, marea preocupare a lor – a „vechilor” unioniști – a fost mai întâi supraviețuirea, iar apoi repunerea în drepturi a limbii, culturii și civilizaței românești, și eliberarea acesteia de sub dominația celei ruso-sovietice. Astfel, discursul unionist din perioada Renașterii Naționale a fost profund marcat de suferință, dușmanul principal al gărzii vechi fiind subjugarea națională, iar scopul final – eliberarea.

Acum, însă, a trecut timpul, s-au schimbat circumstanțele, și nu mai este oportun ca ideea unionistă să aibă același caracter militant precum în anii de prăbușire a Uniunii Sovietice. Astfel, ca țintă principală pe care „noul” unionism își propune s-o combată, locul subjugării a fost preluat de ignoranță, iar scopul final a devenit un trai mai bun. Am dobândit libertatea de exprimare; însă aceasta poate fi cu adevărat valorificată doar atunci când societatea este informată. Informarea, este, deci, arma de bază a noului unionism.

Cei circa 50 de ani de dominație sovietică au creat o barieră informațională dintre cele două maluri ale Prutului, care a generat, în consecință, și o schimbare de mentalitate. Unul dintre marele obstacole în calea reunirii după prăbușirea imperiului a fost că românii de la Vest și cei de la Est de Prut gândeau diferit; pierduseră memoria colectivă, iar cel mai trist – în numeroase cazuri oamenii de rând nici nu știau de existența celorlalți. Asta pentru că în timpul Războiului Rece, din orele de istorie în școlile din România a fost exclusă orice mențiune despre Basarabia și despre românii de dincolo de Prut, iar în Moldova Sovietică se cultiva teza ideologică a existenței unui „popor moldovenesc diferit de cel român”. Chiar și unioniștii din garda veche, deși promovau valorile românești, aveau deseori o gândire profund sovietică – ceea ce nu trebuie să fie înțeles ca o acuzație, ci ca o constatare a unei realități inevitabile în urma unei jumătăți de secol de bombardament ideologic.

A apărut, însă, o nouă generație de unioniști. Cu vârsta medie în jur de 20 de ani, ei au avut norocul să rămână neatinși de mașinăria sovietică. Nu mai sunt afectați de aceea ruptură de mentalitate generată de cortina de fier de pe Prut. Ei înșiși sunt deja uniți; Prutul pentru ei nu e decât nu râu cu vămi amplasate pe ambele maluri, vămi pe care acești tineri râvnesc să le scoată. Sunt mânați de același ideal ca și înaintașii lor, „renascentiștii” – să vadă națiunea română reîntregită – însă interpretarea acestui ideal și metodele folosite pentru a-l atinge sunt un pic diferite. Noua generație de unioniști umblă din sat în sat, ajutându-i pe românii de pe ambele maluri ale Prutului să se regăsească (răsfoind aici poți găsi exemple concrete din experiența lor). Pentru generația renascentistă, unirea însemna recăpătarea limbii române, a literaturii române și a întregului tezaur cultural românesc, a istoriei românilor, a tricolorului și a simbolosticii românești în ansamblu. Pentru tânăra generație, unirea înseamnă, pe lângă toatea acestea, un trai mai bun într-o țară membră a Uniunii Europene: drumuri mai bune, autobuze moderne, un sistem de sănătate publică funcțional, educație de calitate și, nu în ultimul rând, salarii și pensii mai mari. Discursul primilor îi mișca lesne pe intelectuali și oameni de creație; Discursul tinerei generații îi țintește pe oamenii simpli, căci ei sunt cei mai mulți la număr și, deoarece trăim într-o democrație, ei sunt cei care vor ieși să voteze în favoarea unirii.


1 comment »

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

ChatVorbește instant cu noi !+